– Atenţie, patrula!
Spanac se urni greoi de pe scaun, se întinde către staţia pusă la încărcat şi auzi iar:
– Atenţie, patrula! 13 nu auzi?
– Confirm, răspunse ameţitul din 13 cu o voce ce trăda lipsa de somn şi chef.

Spanac se uită cu silă la ceas. Ora 1:30 noaptea. Scuipă cu silă afară din cabină şi se ridică de pe scaun.
– Mă ce naiba o fi aşa cald aici, mormăi pentru sine. Putea să urle cât îl ţineau bojocii, că nimeni nu-l auzea în pustietatea aia.

Observă că geamul cabinei e deschis, dar uşa era închisă.
– Aha, de acolo căldura asta, concluzionă el, observând cum scuipatul de-l lepădase adineaori omorâse un ţânţar pe geamul uşii.
– Uite băi ce ţintă am! îşi spuse însufleţit.
– Şi uite ce silă mi-e acum când văd geamul! se corectă imediat.

Şterse geamul cu registrul PV.
Registrul ăsta Proces Verbal era cea mai de temut armă din toată cabina.
Omorâse cu el zeci de tânţari, zeci de urechelniţe, vreo 4 viespi şi un bărzăune.
Ba o dată era cât pe ce să dea cu el de-azvârlita şi după un pârdalnic de fazan care trecea greoi prin zbor chiar deasupra cabinei.

– Siera a părăsit perimetrul, ce auzi foşnind în staţie vocea celui din 13.
– Uite al draculu, se dusă la culcare… Ăla stă bine merci în fotoliu de piele şi doarme regeşte, gândi el cu silă.

Deh, ei la pază n-au nici măcar un scaun mai de Doamne ajută. Majoritatea sunt rupte şi nu poţi sta pe ele decât într-o poziţie anume, alfel se dezintegrează sub tine.

Scaunul lui e unul din cele mai nenorocite din tot perimetrul.
Partea de jos e de la un scaun de birou vechi, cu roţi. Pe el a mai rămas doar şezutul, cocoţat pe bara aia pe vremuri hidraulică.
Deasupra, se sprijină într-un echilibru precar un scaun de autobuz, d-ăla tapiţat. Care are unghiul dintre şezut şi spătar de fix 95 grade. Pe deasupra mai e un şezut de la un alt scaun, şi ăla tapiţat.
Toată harababura asta formează un scaun vezi tu, confortabil.

Nu putea să doarmă neam pe scaunul ăla, oricum l-ar fi pus, oricum ar fi dat jos scaunul de autobuz.
Luă cu obidă şezutul cu picior şi roţi şi-l aruncă cât colo din cabină.
Vreo 2 roţi săriră cât colo. Pe una o găsi, dar ailaltă nimerise într-un şanţ, în iarbă.
Întuneric p-acolo să-ţi rupi gâtul.
În 10 minute, cu toată lumina lunii nu reuşi să găsească roata aia.
Puse şezutul de sine stătător sub scaun, în locul roţii.
Tot era o chestie bună deoarece se putu descălţa de bocanci.

De descălţat se descălţă el, dar de miros nu scăpa cu una cu două.
Scoase din geantă pachetul de şerveţele umede şi se curăţă pe picioare.
– Clar, data viitoare îmi iau două perechi de ciorapi, una o ţin până noaptea, mă spăl pe picioare, iau un săpun d-ăla ciordit de la hotel de anul trecut de la mare, şi îmi schimb şosetele.

Se mai gândi iar la ide şi zâmbi ştrengăreşte.
– Da, aşa am să fac…

– 707, atenţie patrula, suieră staţia, scotându-l din starea de visare şi mulţumire.
– Tuzgâţii mă-tii de treabă urlă Spanac văzând farurile maşinii de patrulă în depărtare.
Era desculţ, cu pantalonii suflecaţi la jumătatea gambei.
Se încălţă în grabă, uitând să-şi mai treacă banda elastică de la pantalon pe sub picior.
Are pantaloni milităreşti cu bandă d-aia de elastic care-i provoacă răni la glezne.
– Să vină, spuse plin de silă în staţie ieşind afară din cabină.
După 15 secunde trecu şi maşina de patrulă pe lângă el dând un flash scurt, a salut.
– Dai flashuri, ce-ţi merge plugul, ai aer condiţionat în maşină, te doare la başcheţi… răspunse Spanac pe lângă maşina care trecu rapid pe lângă el.
– 8 scoală mă, ă vine Siera, îl anunşă pe cel din 8, intrând în cabină.
– Dar ce, nu dorm, veni răspunsul prompt.
Nu se mai sinchisi să-i răspundă ceva. Se uită la ceas, era 3 jumătate.

Ştia că până la 5 totul va fi liniştit, poate poate va reuşi să tragă un pui de somn.
Se puse chinuit, anchilozat de spate pe sfcaun, şi aţipi.
– Ţârrr, ţârr, îl deşteptă din visare telefonul.
– Care mama naibii sună la ora asta, înjură el cu gura până la urechi.
Marin, colegul din 18, tovarăşul de plecare şi venire la muncă.
– Ce e fată, ce puşca mea mă scoli, zbieră la Marin.
– Taci bă şi ascultă, că-ţi dă bonurile azi.
– Ce bonuri mă, se calmă Spanac urgent. Bonurile de masă?
– Păi ce alte bonuri ai vrea mă bolovane. Tu poţi să dormi acolo?
– Nu, că am un scaun de toată jena, e cald şi nu pot dormi.
– Nici eu, afară dacă stau e linişte, dar dacă intru în baracă e jale, e plin de ţânţari.

Ăsta în 18 are baracă în toată puterea cuvântului, e un container d-ăla de mărfuri, cu canapea înăuntru, cu curent electric, toate condiţiile.
Bine, şi postul 707, al lui era unul din cele 3 conectate la curent din tot perimetrul, dar ăla avea canapea. Poate ăla să doarmă fără probleme acolo, când vine inspectorul o dată la 10 ture, e anunţat de ăla din 19, de ăla din UTI şi de ăla din P1. Trai pe vătrai nenică…

– Bină mă, hai că ne auzim dimineaşă încheie el convorbirea, uitându-se la ora 4 şi 15 indicată de ceas.

Până pe la 5 şi 20 se chinui să adoarmă, dar nu putu. Ochii îl usturau, spatele în durea.
– Să-mi trag palme mă… Şi la puşcărie poţi măcar să dormi într-un pat, urlă el în câmp.
– Ţârr, ţârr, telefonul. Evident madam Spanac, ruptă de somn, se trezise şi-i ura bună dimineaţa.
– Ce faci băi, tu dormişi, uite aia viaşă, o salută el.
– Da iubirică, nu mai pot de somn, beau cafea de juma de oră şi abia am deschis un ochi. Tu ajungi acasă şi faci nani, eu până la 2 când scap de la muncă mai e, se plânsă ea.
– Bine, te pup, serviciu uşor, ne vedem acasă.

Nu mai putu să mai aţipească până dimineaţă.
Halal tură de noapte!