Continui azi povestirile din ciclul “Cu nașul“.
Asta întâmplare de groază.
Să vă spui de ce.

Acum vreo 10-11 ani, Dumnezeu știe când, eram la țară. Vacanța de vară. Păcat că dura doar 3 luni…
Una din plăcerile mele era să stau pe afară și să prind șerpi. Vă puteți da seama cum mă priveau sătenii.
– Uite mă, iar avenit nebunul ăla de la București. Și stă pe șcarpă să prindă șerpi!
– Nebun soro, nebun!

Într-o zi am prins un șarpe și exact când mă pregăteam să-l omor ca să-l fac pe jar m-a oprit vară-mea.
Cică să-l ia acasă la Severin.

Vară-mea avusese un șarpe când era mică (15-16 ani), pe nume Pompi.
Îi scosese colții ca să nu muște și-l făcuse animal de casă. Îl hrănea cu lapte.
Vă puteți da seama de oroarea bunică-mii când dădea de Pompi în dulap sau în vreo crațiță…
L-a ținut vreo jumătate de an, după care i-a dat drumul în pădure. Nu știu cum a mai supraviețuit bietul Pompi de atunci însă!
Așa și cu ăsta. I-a băgat o cârpă în gură și-a tras repede de ea. De i s-au rupt colții.
Avea cam 120 cm, gri pe spate și galben pe burtică. Cică șarpe de casă îi zice. Sau Natrix Natrix pe numele său latin.

Seara trebuia să mergem la Severin, parcă aveam curs de înot sau ceva…
Evident, mergeam cu personalul, cu nașul.
Nu mai exista canton de vreo 2-3 ani în halta Erghevița.

Până la Severin aveam de mers 20 de minute, vreo 3 stații.
Noi aveam șarpele pus într-o pungă. Făcea să-l vezi cum se mișca ăla acolo. Se vedea așa în pungă ca un ghiudem gri mișcător.
Și punga o agățaserăm de un cuier, între scaune.

Vine nașul și ne întreabă de bani. Știa că nu există canton, deci ciuciu bilete. Cred că pe ruta aia rar mai are cineva bilet…
Îi dăm cei 10 mii și dă omul să plece.
Atunci vede punga mișcându-se.
– Ce e acolo?
– Unde? întrebăm noi, ca neștiutorii.
– În punga aia. Uite că se mișcă!
– A, e Pompi 2! declară vară-mea.
– Ce e Pompi 2?
– E un pet domnule. Exotic!

După mutra puțin spus neînțelegătoare a nașului, ne-am simțit obligați să-i explicăm mai pe larg.
Adică scotându-le pe Pompi 2 din pungă. De gât așa și lungindu-l.

Nașul era un grăsune la 120 de kile.
Așa fulgerător i s-au tăiat picioarele încât când a căzut pe canapeaua aia i s-a sfâșiat mușamaua de pe ea…

În partea stângă a noastră era o familie. Femeia a început să țipe ca din gură de… șarpe!, copilul a început să plângă, iar tatălui i s-a schimbat fața în diferite culori, în alea câteva secunde, mai ceva ca la discotecă.

L-am băgat pe bietul Pompi 2 înapoi în pungă și am înodat-o.
Dar am rămas cu ea în mână, n-am mai agățat-o acolo la vedere, ăia erau în stare să se arunce pe geam, de parcă am fi scăpat borcanul cu antrax…
Vestea s-a dus în tren mai ceva ca fulgerul pe sfoara lui Franklin.
Așa că în următoarea haltă eram deja celebri. Venea lumea ca la urs să vadă șarpele în pungă. Se făcuse roată în jurul nostru. Ba unul mai îndrăzneț a vrut să atingă punga. Dar când a văzut că se mișcă s-a lăsat păgubaș.
Nimeni nu voia spă desfacem punga însă.
Acu-mi dau seama că dacă ceream 5 mii de fiecare om, ne-am fi permis în seara aia să luam o pizza și-a bere la 2 litri. De căciulă!

Ajunsi în Severin, aveam de mers cam 20 de minute pe jos până acasă. Și cum coborâserăm cu o stație mai aproape gara principală, pentru că era mai aproape, l-am scos pe Pompi 2 din pungă și mergeam cu el în mână.
Erau niște băiețași d-știa de cartier pe-acolo și-am zis să n-avem probleme.

Ne-au dat ăia și bună seara!