Am ajuns la nivelul 15 sau 14 din SuperBlog. E destul de înalt aici, dacă mă uit în jos mă ia cu leșuială.
Cică la nivelul ăsta trebuie să spunem cum cucerim?
Și așa oricum, ci cu ajutorul unei cărți, editată evident de Nemira.
Care așa de drăguți au fost nivelul trecut, când m-am trezit cu doar jumătate din maximul de puncte.
Minus 10 puncte pentru întârziere, că așa știe SuperBlogul să numere zilele și orele, au făcut lecția cu cerșetorul din colțul străzii.
Mda, dacă vă așteptați să citiți ceva pupincurism, mai bine plecați.
Citiți o carte de joc ceva, o sămânță… acolo e cultură tată, nu la Spanac pe blog.
În această minunată și extrem de interesantă probă (NOT!) trebuie să povestim cum cucerim pe cineva cu o carte de la Nemira.
BRB, să râd liniștit…
Cum dracului să cucerești cu o carte?
A, dacă eram prin 1700, mai ziceam.
Mai recitam o poezie, compuneam ceva siropos de dragoste, mai ciupeam ceva dintr-o carte și gata, cădea mamoazela pe spate și fân.
Dar acum?
Când nu mai cucerești fetele cu nimic?
Trebuie să ai bani tată.
Nu cărți.
Mori de foame cu 2 facultăți făcute, tobă de carte, de la Nemira sau nu.
Și ăia cu 8 clase se scaldă în bani, Ferrari, top modele și diamante.
Bun, dar hai, de dragul probei să facem ceva on-topic.
Trăim în 1800.
Ieșim la plimbare pe largile bulevarde ale Capitalei.
Vedem o cuconișă drăgălașă pe o bancă în parc.
cum o cucerim?
Nu avem la noi decât o carte de versuri.
Trebuie s-o vrăjim într-un fel fără să se prindă madama că noi citim cu nerușinare din carte.
Și trebuie să acționăm rapid, să nu intre vreun bădăran în peisaj să se ia de gingașa făptură.
Și cum nu suntem proști, facem așa:
– Mă scuzați domniță, este liber locul de lângă dvs.?
– Da, poftiți!
“Sărut mâinile! Sunt tare ostenit.
Sunt din Craiova, abia în urbe am sosit!
Sunt angajat nou, la Nae, la gazetă,
Și-am pornit în parcuri, fac o anchetă!”
Acu i-ați captat atenția. Ești ziarist, și faci noiște anchete sociale.
Și mai faci și ceva poezii.
Încet încet, după 2 strofe, poate se va plimba cu tine la braț.
– Ce fel de anchete, domnule ziarist?
“Să mă prezint domniță! Je m’apelle Francois!
Tata-i din Craiova, mama-i franțuză din Paris.
Fac anchete despre dame, cărți și cucerire,
Oare-n aceste vremuri, te mai ajut-o carte-n fericire?”
– O, domnule! Încântată de cunoștință, eu sunt Hermina. Hermina Popesco! spuse domnișora zâmbind.
– Încântat, asemenea!
– Și cum de v-ați angajat la gazetă?
– Am lucrat la mine-n urbe mai întâi, apoi m-au transferat la Capitală, doreau un om cu mari idei.
– Și ce idee le-a plăcut în special? râse Hermina, aranjându-și buclele bogate, semn că-i plăcea Francois.
– Ideea de-a folosi o carte în cucerire!
– Cum adică?
Dacă o carte nu ne ajută, atunci cine?
Mama, tatăl? Exclus, dragă creștine!
O carte, cu pagini albe, arhipline
De-nvățături, povețe și șoapte cristaline!
– O, domnule Francois, cât de frumos! șopti Hermina fâstâcită.
– Vă place?
– Nespus, nespus!
– Vă mai spun, cu o condiție!
– Care, mă rog?
– Să mergem la restaurant… spuse Francois, apoi îngâimă “ce bădăran sunt!”
– Accept, bucuroasă, zâmbi îmbujorată fata. Să mergem dar!
Și aici se termină cu bine povestea noastră.
Dar e o poveste, de demult.
Acum, cam singura legătură între un bărbat, o femeie și o carte e cea văzută în filmulețele de mai jos…
Și asta e păcat, foarte păcat.
Să nu ne mai mirăm că nu știm să legăm două cuvinte…
Am auzit azi în autobuz o discuție între doi prieteni, de 16-17 ani.
– Bă, io anu’ trecut la fizică aveam numa 7 și 8, că toceam, da’ a doua zi uitam!
– Și acum cum e?
– Ejti nebun frate! Să vezi ce profă mișto avem. Jucăm lapte gros la catedră și ea ne lasă. Și toți avem 9 media!
Poftim cultură…
Să ne mai mirăm de “pune fă mâna pe-o carte, fă un cornet?”
Esti si poet. De ce te plangi de Nemira? Au carti misto.
De ce mă plâng?
Pentru că am primit numai 50 din 100 de puncte.
Și din alea 50 de puncte mi-au mai luat 10, că ăștia de la superblog nu au pus datele corecte. La ei se închidea concursul cu 12 ore înainte de data afișată…
Nu-i critica pe cei de la SuperBlog pentru ca te elimina … si e pacat de timpul pierdut cu scrierea articolelor pentru concurs.
De ce să nu-i critic?
Am voie să fac ce vreu, dacă nu le convine, asta e.
Și nu-i criticam dacă greșeam eu într-adevăr.
Dar în cazul de față nu a fost greșeala mea…
Cât despre timpul pierdut, e de fapt timp câștigat, căci e un articol în plus, ăsta pt. superblog.
Și contează. Mult, puțin, dar contează.
Gogu nu doarme 🙂
Trebuie sa ma apuc si eu de competitii din astea. Sa vada toata lumea cum ma da talentul afara din casa 🙂
Pune mâna.
chit că nu căștigi nimic, te mai văd unii și alții, plus că ai tot timpul subiecte de scris.
Până la urmă ajung la concluzia că e win-win situation.
Evident, mai mult e win-ul de partea lor, dar să nu ne pierdem în detalii.
Mie mi-a placut tare mult ce-ai scris si bine ai facut ca i-ai criticat pe cei de la SuperBlog, o meritau. Nu e bai ca pierzi la SuperBlog, dar macar sa stii de ce te depuncteaza. Insa au si ei un merit: ti-au dat ideea unui articol bun, parerea mea.
Părerea ta e una fată, să vedem ce zic ăștia de la Nemira…
Uneori critica e constructiva… vom vedea 🙂
Simpatica poezia ta, insa pacat ca nu ai gasit carte de la Nemira pe care sa dai link, plus ca trebuia pus pe cuvantul dragoste, nu pe cuvantul Nemira (de link vorbesc).
Nici eu nu am gasit cartea preferata la editura Nemira, si imi pare rau pt asta, si am pus, ca si tine link spre editura.
Succes!
Poezia e ceva scos repede.
N-am mai scris poezii de vreo 10 ani.
Dacă scriam, eram eu acum pe primul loc…
Nu știu că trebuia să pun link pe ceva anume, să zică merci că i-a mai linkuit careva…
Asta sună la fel de aiurea ca și sloganul fan brânză…
Cum cucerești cu o carte…
Dacă era în plm vreo carte de joc potrivită la o quintă roială, mai ziceam, că mureau femeile de p-acolo din cazino.
Dar altminteri nu…
Să știi că fetița mea încă mai face cadou cărți când merge la zile de naștere. Și-aud că pruncii mai vor să li se citească povești. Cred că depinde de noi să schimbăm lucrurile.
Altfel, plec cu un zâmbet și bună dispoziție! 🙂
Numai că acum copiii sunt lăsați în fața desenelor animate…
Rar li se mai citește, foarte rar mai are un copil bucuria de-a citi o carte!
În sfârșit, am și eu cui mă lăuda! Și cu ce! 🙂 Eu îi citesc, de fapt soțul, dar la îndemnul meu! 🙂 Mai are puțin, că-i clasa I, și își va citi singură! 🙂