Cum? Cu arcanul, doar așa veneau, mama lor de bagaboante. Dar s-o iau de la început că de la sfârșit mă ia cu mâncărimi pe ici, pe-colo…

Era prin anul… nu mai știu exact, dar știu că eram zmeu pe mIrc. Ieșeau ăia de pe canale când intram eu. Sau mă banau, una din două. Și a bana nu înseamnă a da cu portofele doldora de dolari, mărci și lire sterlinge după mine, deși mi-aș fi dorit.

Și uite-așa, din floare-n floare, din private-n private, cu asl jpg pls înainte, am agățat o gagică. Bă, bună-n poză. Țâțe mari, înghesuite-n decolteu cât Casa Poporului, ochelari de soare de prin anii 60, cum e la modă acum, unghii roze’, adevărată pițipoancă. Numai c-atunci îi zicea “gagică piesă de piesă“, nu pițipoancă, nu se inventase acest termen delirant.

Arăta bine bagaboanta. Bine rău. Păi ia tu orice modelă-ți place și arunc-o de pe bloc, fără parașută. Nu se compară cu Frosa. Da, Frosa o chema, au botezat-o după mă-sa mare. Râdeau copiii de ea ca drogații la degetul arătător.
Și-am cucerit-o cu fraze rupte din cărți, să se vadă că-s cult. Numai “frumoaso“, “păpușe scumpă“, “salbă de mărgăritare” și “petale de rouă“. După juma de ceas era a mea. Mă juca pe degete. Ne-am dat întâlnire în față la IRGSPVS. Că nu era din București și doar de ăla știa prin apropiere.
Am văzut-o de departe. Când am ajuns în fața ei deja se întunecase pe stradă. Îmi stătea în dreptul soarelui. I-am zis s-o-ntindem la restaurant. Atât i-a trebuit când a auzit de mâncare. M-a tras de-o aripă într-un taxi și ne-a debarcat șoferul în câteva minute.
Câînd a venit ospătarul să ne ia comanda, m-am uitat la fața ei ca să mă inspir. Ce vorbești vere, mă sorbea din priviri. Și pe mine și masa, scaunele, ceilalți oameni din restaurant…
Și ca s-o fac pe ciumegu’, am comandat:
– Buze de pui în aspic, carapace de oaie, călcâie de râmă și umeri de șarpe.

Ospătarul, om bun, pâinea lui Dumnezeu, mi-a făcut cinste și c-o tocăniță de pumni și-o salată de genunchi în momițe crude.

Am zis “sărut mâna conașule” și-am plecat, că închidea ristorantu’. Așa că ne-am oprit la șaormeria din colț. De a zis turcul că nu mai are nici măcar ardei iute, când abia-și deschisese asta apetitul. Am luat-o încet către parc. Se înserase p-afară. Îmi-era frică prin parcul ăla, numai ciumegi de cartier sălășluiau prin el. Însă de data asta mergeam fluierând. Dracu era nebun să se ia de mine, când mă plimbam cu morsa?

N-a fost chip să stăm pe bancă, așa că ne-am așesat pe iarbă. Pe toată iarba, să fim înțeleși. M-am uitat la ceasul cu fosfor (cât conseva – îl ținusem într-o conservă de pești), ca să văd și eu cât e ceasul pentru primul mozolici, să scriu în jurnal. N-am mai apucat să mă uit bine, c-a sărit pe mine. Așa pofticioasă era de-mi era frică să nu mă mănânce. Avea privirea aia…

După ce-a terminat treaba, a reușit să se rostogolească nițel într-o parte. Am rupt-o la fugă, cu tricoul rupt și cu pantalonii în vine. Trei zile n-am ieșit din casă și nici n-am mai dat pe mIrc. După aia am intrat, cu alt nick, alt IP, pe alte canale. Aia a fost prima mea gagică agățată pe net. Dar nu ultima…

Va urma!