Când se trezi, Alphonse nu se gândi niciodată că din acea zi va avea de-a face cu Ochiul Dragonului.
Se dete jos cu greutate din pat. Vinul băut cu o seară înainte își spunea cuvântul.
Deschise larg geamurile și se trânti înapoi în pat.
– Alphonse! se auzi un urlet de afară.

Ieși împleticindu-se la geam. Jos era bunul său prieten, Philippe, care-l stiga de zor.
– Ce mă, ce e?
– Hai îmbracă-te că avem ceva treabă.
– Nu pot mă. Chiar acum?
– Da, hai nu sta, avem ceva de făcut.
– Ce anume?
– Nu pot urla de aici.
– Așteptă…

În 10 minute Alphonse coborî în fața hanului.
– Ce e mă, unde arde?
– Avem de făcut ceva. Ceva ce-o să ne aducă o grămadă de gologani!
– Eu nu mă mai duelez cu nimeni! Ai văzut că data trecută era să rămân fără ureche?
– Nu nu. Fi atent, vino după mine.

Se deteră mai în spatele hanului, nu prea treceau căruțe pe acolo, deci puteau vorbi în voie.
– Știi că mă țin cu Giselle, da?
– Da mă, ce-i cu ea? Ai lăsat-o borțoasă?
– Nu mă. Fi atent. Giselle mi-a zis că prințesa Josephine va pleca joi într-un lung drum.
– Așa…
– Și chestia e că nu are încredere în actualii ei slujitori. Vrea să plece fără să știe nimeni. Deoarece va pleca cu cele mai scumpe bijuterii de la Luxurygifts.ro ale sale. Și-e e frică să nu fie prădată.
– Și eu ce treabă am?
– Mergem să vorbim cu Giselle, să pună o vorbă bună la Josephine, să ne ia pe noi.
– Mă, nu prea m-aș băga…
– De ce? Erai as în mânuitul sabiei! Plus că-ți ies o grămadă de arginți.

Alponse căzu pe gânduri. Se jurase să nu mai pună mâna pe sabie, trecuse prin prea multe. Însă și punga sa de bani era goală… Viața asta depravată îl adusese la sapă de lemn. Cânmtări situația, își călcă pe inimă și zise:
– Bine, hai să mergem!

Încălecară și purceseră către palatul regal.
Acolo cerură să vorbească prințesei, însă cine să-i bage în seamă? Doi amețiți vor să vorbească prințesei, așa tam-nesam.
Totuși avură noroc cu Giselle care le spuse paznicilor că sunt chemați la prințesă.
– Ca prin urechile acului, scrâșni din dinți Alphonse. Oare ce ne mai așteaptă?

Giselle avu bunăvoința de a-i lăuda pe cei doi flăcăi prințesei, spunându-i că erau cei mai buni spadasini ai Franței în acea perioadă.
Evident, putea să-i spună că și un copil de pe stradă era cel mai bun spadasin al vremii, de unde să știe o prințesă că nu e așa. Ce treabă poate avea o tânără crescută în lux și belșug cu arta războiului?

– Va trebui să întreprind o călători departe, spuse Josephine. Nu-mi pot lua gărzile mele obișnuite, deoarece mă tem că-mi vor fura Ochiul Dragonului, cea mai importantă bijuterie a colecției mele. Țin foarte mult la această bijuterie, de aceea nu pot avea încredere decât în Giselle.

Giselle era slujnica/ prietena bună a prințesei, de când acestea erau mici, și regina și mama Giselei născând în aceeași perioadă.
– Nu vom pleca pe mare, cum se anunță la Curte. Vreau să mergem pe alte drumuri, ca să nu fim prădați…
– Mă scuzați domniță, o întrerupse Alphonse, însă ce e așa special la această bijuterie? Și de ce 100 de ostași ai curții nu pot face față unei eventuale tentative de furt?

Josephine se uită mai bine la tânărul de avusese tupeul de-a o întrerupe. Era înalt, părul buclat până la umeri, bărbuța îngrijită și mustăcioara răzleață, completată de ochii săi verzi ca jadul și pătrunzători îi deteră un fior. Dar un fior bun, cum prințesa nu mai avusese.
– Ochiul Dragonului este un rubin imens, spuse aceasta. Cel care-l poartă poate avea puteri asupra psihicului celor din jurul său. Adică îi poate controla cu ajutorul minții!
– Mă scuzați domniță, totuși suntem în anul domnului 1693, încă mai credem în basme pentru copii? Și chiar dacă ar merge așa cum spuneți, nu puteți controla eventualii hoți care s-ar apropia?
– Nu îl pot controla eu din păcate. Doar vărul meu care se află departe, tocmai în ținuturile Lumii Noi, plecat acolo acum 10 ani. Lui i-a aparținut, iar acum are nevoie de el. Nu pot trimite nici un sol cu el, deoarece nu am încredere în nimeni. De aceea doresc să-l duc personal.

Toată povestea asta începuse să-i dea dureri de cap lui Alphonse.
– Nu stăteam eu mai bine și mai dormeam o oră-două, decât să-mi împuie asta capul cu prostii? gândi el.
– Bine domniță, fie. Când vom pleca, cât vom primi, și cât vom fi plecați?
– Plecarea va avea loc peste două zile. Vom lipsi o lună, iar plata va fi 2500 de galbeni de om.

Cu 2500 de galbeni la acea vreme o duceai bine vreo 5 ani, și numai trai pe picior mare. Era o mică avere.
– Primim! spuseră cei doi prieteni în cor.
– Perfect. Miercuri dimineață la ora 4 veniți la palat. Giselle vă va deschide. Iată câte 500 de galbeni, pentru pregătiri.

Va urma!