Ăia ziceau că tre să dai înapoi, că nu poţi trece, şoferul nostru obosit şi nervos că el are treabă în faţă, că acolo e hotelul.

Aveam tălmaci, o tanti la vreo 60 de ani, unguroaică.
Am râs de-am leşinat, că femeia le zicea pe faţă.
Am trecut pe lângă Efezos (parcă), aia e singura chestie care ţin minte cum se zicea, că a zis ghiduşa că “acolo vin femeile care-s curve-curve”.

Clar, râs general.

Şoferul se certa cu muncitorii, până n-a mai retista şi le-a urlat: “Bă, vreau să ajung la hotel, uite-l în faţă, în pewla mea!”

Iar râs, râdea şi ghiduşa, pentru că ungurii au crezut că îi e foame, pentru că pewla în ungureşte înseamă… PEPENE TURCESC!

Hai cu râsul, hai cu una, hai cu două, ne fac ăia loc, ajungem la mănăstire.

Trebuia să stîm vreo 3 zile, totul ok.
Şi ceva ce nu văzusem în viaţa mea: bufet suedez nene!

Veneau ăia dimineaţa, băgau cât credeau că papă pe farfurie, pac la masă, băgau sub nas şi plecau.
Eu mă uitam fascinat, adică… puteam să iau eu câtă mâncare vreau?! Nu se uită urât la mine?!
Am luat a doilea iaurt cu frică, parcă eram hoţ ceva.
Asta na, în prima zi…
A doua zi am băgat în mine ca porcul fără probleme…

După ce-am luat noi masa de dimineaţă, am fost întrebaţi dacă suntem în stare să mergem în ziua aia la Lacul Balaton, sau dormim ceva.
Ce să dormi mă, vii prima şi unica dată în Ungaria şi tu dormi?

Toţi am zis că vrem la lac.
Am plecat pe la prânz, pe la 2 după amiaza am ajuns.
Aici la lac erau multe localităţi, sătucuri, cum să le zic, staţiuni…
Dar, sincer mă aşteptam ca oamenii pe aici să fie mai primitori.
Adică în Budapesta eram salutaţi în orice magazin, şi vânzătorii erau serviabili, chit că vorbeam româneşte.
Acolo când auzeau româna, numa nem todom auzeam şi se întorceau cu spatele.

Mă rog, oameni şi oameni.

Ajungem la un stand d-ăsta de bijuterii de argint, la un bazar.

Eu cu diriga ne uitam p-acolo, eu după inele de argint, diriga voia să ia ceva pentru nepoate.
Şi vede ea ceva mişto acolo, însă erau cercei.

Vânzătoarea era ceva în spate, tocmai terminase o convorbire telefonică şi hai la noi să ne întrebe.
Face diriga:
– Bonjur
– Bon jour, madamme!

Îi arată cerceii ăia şi nu ştia cum să-i zică.

Şi mă întreabă pe mine:
– Uite aşa ca cerceii ăştia vreau, dar să fie de pus la gât, cum să-i zic femeii să mă înţeleagă?

La care vânzătoarea:
– A, pandantive doriţi doamnă? Uitaţi, modelele acestea le am, spune într-o română perfectă.

Noi rămânem blocaţi.
– Ştiţi româneşte, sunteţi româncă?
– Nu, unguroaică, dar am învăţat româna de la turişti.

Vă daţi seama că i-am făcut fetii vânzare mai mult decât un client obişnuit.
Adică diriga a luat vreo 3 pandantive, şi eu 4 inele meseriaşe.
Erau şi ieftine, mai ieftine ca la noi la tarabă.

Va urma…