Şerpălău-2

Prima parte

Au lăsat toţi naibii cărţile şi au fugit să-l salveze pe mucea.
Şi ce să vezi… Tâmpitul tot ţopăind pe acolo prin balegi şi alergând de nebun, călcă din greşeală pe un ou.
Ou de şarpe, care trebuia să eclozeze.
Aşa că a făcut cezariană cu piciorul oului.
Şi-a ieşit ditamai şarpele.
Ditamai se spune acolo la ţară la 6 cm…

Evident că ce bătaie şi-a luat atunci Ionel, nu luase niciodată.
Păi cum să sperie copiii în halul ăla, cum să urle că-l mănâncă viperele ucigaşe şi el să n-aibe nimic.
Nu se cade.
Dar şi George şi-a luat-o de la tătătîne-su. Că a lăsat copilul de unul singur pe câmp, să-l mănânce şerpii.

– Păi bine mă pramatie, jap una după cap, eu te-am trimis cu mucea şi cu vitele să ai grijă de ele şi de ăsta mic. Şi-l laşi, ‘tu-z căţaua mă-tii, jap a doua după cap, de unul singur, să cadă, să-şi rupă gâtul, gâtu’ mă-tii, să-l linşeze lighionele pădurii mă?
– Nu, bre, că…
– Ce nu mă, ce nu? Că mi-a zis Pătraşcu tot, că voi jucaţi cărţi, jap a treia după cap, cărţi faci tu când te trimit cu vitele? D-aia nu dă Joiana lapte ca până acum, că se încaieră cu Bălana a lu’ Popică… Că tu nu eşti atent, tu joci, jap a patra după cap, cărţi mă, măgarule!

Cu fuga a scăpat George din mâna lui ta-su. Şi de atunci Şerpălău i-a rămas numele lui Ionel.

Mai trecuse un an, cu suişuri, cu coborâşuri, cu una după cap, un picior scrântit, mai râdeau copiii de el strigându-l Şerpălău în zeflemea, mai 3 înţepături de viespe (vezi bă boule că n-are miere, că nu e albine, râdea George de el), Şerpălău îndura tot cu stoicism.

Se făcuse cam de 5 anişori…

Acum îl lăsau singur să se ducă de nebun pe câmp, George avea grijă şi de vite (nu-i vorbă că tot popa prostu’ juca, dar era cu-n ochi şi după vaci), şi Ionel al nostru umbla pe câmp până-l lua ameţeala de la atâta soare. Şi zburda, ziceai ce-i aia…

Într-o bună zi, prin joaca lui copilăroasă, călcă naibii taman pe un şarpe.
Şarpe mare, cam la 1 metru şi ceva, nu jucărie. Era mai lung decât Ionel la înălţime.
Animalul, cu spinarea anchilozată, şerpuia p-acolo şontâc şontâc prin iarbă.

Ionel al noustu, puse mâna pe-o piatră şi dă-i.
A dat bietul copil de frică.
Şi de la erupţia aia de adrenalină, ţinta lui fu perfectă, încât nimerise capul şarpelui.

Apoi puse mâna pe piatra aia şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i până se umplu piatra de sânge.

Şarpele încă mişca. Dar el ştia că animalul mişcă până apune soarele.
Aşa că-l luă frumuşel de coadă, şi se duse către frate-su.

Ăla stătea pe o pătură cu alţi 3-4 de vărsta lui, jucau cărţi, mai un banc, mai o ţuică de la Gicu a lui Popică, trecea vremea.
Nici nu-l văzuseră pe Ionel ce venise lângă ei.

Mă şi nu-l vezi pe ăsta mic că odată aruncă şarpele ăla mort pe pătură, umplând se sânge cărţile şi răsturnând sticla neînfundată cu dop…

De când erau născuţi ăia, nu se speriaseră mai rău. Şi rupe-o la fugă. În toate direcţiile, mai ceva ca potârnichiile.
Lângă pătură era numa Şerpălău al nostru, râzând cu gura până la urechi.

După toate glumele proaste făcute pe seama lui, acu-şi scosese pârleala!
Le-o făcuse şi el…

Va urma!

There are 6 comments left Go To Comment

  1. Radu /

    Da cu sticla ce-a avut ? 🙂

    1. Spanac / Post Author

      El nimic… Că şi el obişnuia să tragă la măsea… Hopa, asta e-n partea a treia 🙂

  2. Ovidiu /

    Djie boss! Sigur nu ai tu ceva surse de inspiratie de prin copilarie pe aici? Ca am trait si eu ceva peripetii dinastea. Ma faci sa imi aduc cu drag aminte de ele.

    1. Spanac / Post Author

      Dude, şi eu am crescut la ţară. Şi am peripeţii. Însă nu prea am avut tangenţe cu Ionică…

  3. adelinailiescu /

    Ma, tu plagiezi!Asta nu era din Praslea cel voinic si merele de import? ca acolo se lupta copilul cu balaurul si-l biruia…Da zi mai departe, ca e palpitant,I-a dat pe fraieri la gazeta de perete?

    1. Spanac / Post Author

      Nu aveau ăia la ţară gazeta de perete. O foloseau la touaialetă d-aia…
      Că nu era cârtie inginerică… Vremuri grele…

Leave a Reply