Aveam vreo 7-8 ani. Pe vremea când nu cunoșteam zbuciumul continuu al vremurilor, când nu știam ce-i lipsul. Nu înseamnă că eram crescut în puf, însă ai meu au avut grijă ca să nu-mi lipsească nimic. La țară eram în fiecare vacanță, atunci oricine își permitea un bilet de tren de un drum de 350 kilometri. Era vacanța de vară. Vremuri frumoase, de parcă stă să-mi cadă o lacrimă, întrebându-mă: – Unde ești, copilărie? Însă copilăria nu se mai ivește. Cu toate că o pot retrăi iar, prin ochii copiilor mei. Să vedem. Și-n vacanța aceea, în casă a intrat