Vanea Banditicul de coșmar se urcă pe calul său înaripat și-o luă la goană pe porțile palatului, răsturnând două băbuțe care vindeau mere la poarta cetății. Le aruncă din goană doi gologani și-și văzu mai departe de galopul nebun.

O fi fost calul lui înaripat, dar trebuia să atingă mai întâi viteza de 35,7 km/oră, altfel nu putea decola.
Numai că azi calul abia prindea 25-26 cu bătaie.

Vanea opri calul înfigându-i pintenii de aur în grumaz.
– Mă animalule, te omor cu mâna mea și te vând la măcelărie, tăiat bucăți și asezonat cu pătrunjel, în ambalaj de vită! Ce mama dracului faci aici, crezi că ne jucăm? Unde ți-e viteza a 5-a?
– O, mărite Banditic, să am iertare. A fost o sindrofie aseară, am avut nișe invitați și până la 3 dimineața am ținut-o numa în mied și lulele…
– Tocma aseară te-a apucat măi nemernicule? Știai că azi pornim să batem Zmeul! urlă Vanea la cal lovindu-l cu căpăstrul peste crupă.
– Stăpâne, de ce numai măria voastră se pornește în această luptă inegală?
– Cum inegală mă ordinarule?
– Păi zmeul are calul lui, deci sunt doi.
– Așa…
– Și noi suntem singuri!

Vanea căzu pe gânduri. Rămăsese blocat. Asemenea logică nu-și putea face loc prin labirintul minții sale întundecate de pletele lungi.
– Poa să fie 15 mii mă, îi batem. Încălecă iar și-i comandă calului:
– Acu mișcă mai repede, că deseară e gala K1 și n-am de gând s-o pierd iar.

Drumul până la Zmeu era relativ scurt. Cam distanța de la București la Crevedia. Plus minus 800 de kilometri. O nimica toată pentru vestitul Banditic de coșmar și calul său fermecat.

Așadar se porniră la drum. Mai cu una, mai cu alta, mai cu bătaia, calul își luă zborul și e pomeniră în Valea largă Sângerie, vestitul sălaș al Zmeului.

Era o vale imensă, cât cuprindea cu ochii, ascunsă de văzul lumii, fiind înconjurată din toate părțile de vârfuri stâncoase, înzăpezite tot timpul, plini de codri legendari.
Îm mijlocul văii era casa Zmeului.
Băi fraților, frumoasă casă. Cu etaj, stil rustic. Veche cabană părăsită de 200 de ani de ultimii urmași ai familiei Zgifferstein, care se mutaseră la oraș. Nu ajunseseră niciodată la destinație, fiind atacați de lupii cu colții de argint și păpați într-o clipită.
De atunci toată lumea uitase de cabană.
Până o găsise Zmeul în urmă cu 10-11 ani, când sărise din avionul în flăcări și i se defectase parașuta. Fiind Zmeu nu murise însă își rupsese bunătate de picior. Așa că șontâc șontâc cutreierase timp de câteva zile codrii legendari apoi se pomenise în acea vale. I se spunea Valea Sângerie, deoarce niciun alt animal în afară de lupi nu puteau trăi acolo. Lupii mâncaseră tot. Ei stăpâneau acele ținuturi. Însă, nemaifiind altceva de mâncat prin acele locuri, se puseseră să se mănânce între ei, așa că se împuținaseră. Abia mai erau vreo 20-30 de bucăți, dar din cei mai buni, crema spumelor și miezul miezurilor de lupi cu colții de argint cu vârf diamantat.

Zmeul îi prinsese și-i domesticise. Adică nu-l mai atacau pe el. Aia era domesticirea. Cu timpul Zmeul se întremase, așa că putea să plece din Vale să facă rost de ale gurii. Așa că dădea iama în cea mai apropiată cetate, cale de 8 zile de mers călare și răpea vite, feecioare, căruțe cu bunătățuri și nimeni nu i se putea împotrivi.

Lumea cerea neapărau un flăcău care să răpună Zmeul. Dar cum Făt Frumos o părăsise pe Ileana și emigrase în Miami, nu mai exista niciun om dornic de aventuri primejdioase.
Nimeni în afară de Vanea Banditicul de coșmar. Care acum se afla față în față cu Zmeul, în Valea sângerie, pe tărâmul Zmeului!

– Gata nenorocitule, azi vei muri! strigă Vanea către Zmeu, repezindu-se cu paloșul ridicat.
– Stai bă așa! tună vocea Zmeului, care încremeni orice țipenie în afară de Vanea. Ce zi e azi?
– E marți, ultima ta zi pe acest pământ sfânt!
– O, nu-i bine! zise Zmeul. Nu-i bine deloc. Cum mă să fie marți?

Vanea lăsă palășul jos. Zmeul se așezase trist pe un taburet și privea în zare.
– Ridică-te și luptă, nu sta ca vita! îi urlă Vanea cu ochii ieșidi din orbite de furie.
– Nu azi! E marți, nu mă bat cu paloșul marțea. Uite că mai e puțin și se întunecă. Nu vreau să pierd Masterchef!

Vanea se așeză lângă Zmeu și puse.
– Da bă, azi e finala… Ai cablu, cum prinzi tu semnal în văgăuna asta?
– Am papabolică în spate mă. Conectată direct la satelit.
– Și nu te prinde?
– Și cine vine bă să mă ia la întrebări? În afară de tine n-am mai văzut om de juma de an.
– Bine Zmeule, dar mâine ne războim.
– Bine, cum vrei. Dar nu cu paloșul, că nu suntem barbari.
– Dar cum?
– Boxând mă! Boxând. Ăsta e sportul rege, nu țurca aia de-i numită fotbal. Nu există sport mai bun ca boxul. Pentru gentelmani.
– Păi n-am manusi de box!
– Am eu să-ți împrumut. Am de toate, tot ce vrei și ce nu vrei găsești la mine în cabană.
– Păi de unde ai luat mă mănuși?
– De pe Ebay!
– Ai și net aici? Merge filelistu’?
– Am mă și net, ce naiba, nu-s rupt de lume. Mănușile le-am luat de la SportGuru.ro. Filelistu’ azi nu merge că au dat ăia iama-n ei. În rest, totul merge brici.

Vanea se uită în jur. Parcă Zmeul ăsta nu era așa băiat rău cum spusese lumea. Bine, mai jefuia el câte ceva, dar nu omorâse niciodată pe nimeni.
– Bine mă zmeule, dar gagicile de le-ai răpit unde-s?
– Au plecat mă în Spania!
– La produs?
– Nu mă nene, la căpșuni. Mă făceam că le răpesc, voiau să plece de la handicapații ăia de soți care le băteau fiind rupți de beți. Ele îmi dădeau câte o vită, câte un porc și eu le răpeam. Una mi-a lăsat și numărul de telefon, avea un amant în Grecia. Hai înăuntru, că începe finala.
– Dar de halit ce ai?
– Niște cotlet de vițel la cuptor cu garnitură de cartofi țărănești, niște mititei de berbecuț la grătar cu mujdei și-o salată beof.
– Cine-a gătit?
– Eu mă. La anu’ mă duc la Masterchef!
….

Va urma.