Am terminat ieri de văzut un film. Îl aveam de ceva vreme în downloads dar era fără subtitrare. Ceva cu zombie și roboți ucigași. Cu Dolph Lundgren filmul. Battle of the Damned îi zice.
Oricât de ciudat ar părea să zic asta, filmul mi-a plăcut. Filmat Dumnezeu știe prin ce țară asiatică, cu roboți generați pe calculator, cu joc actoricesc prost, filmul mi-a plăcut!
Începe c-o scurtă povestire. Ce s-a întâmplat de fapt.
Într-un laborator, s-a produs o defecțiune și un virus a ieșit afară. A păpat majoritatea populației. Adică i-a transformat în zombie. De fapt erau bolnavi de turbare că erau al dracu de rapizi. Și dacă te mușcau, te infectai și tu și făceai ca toate spumele. Nu erau zombie d-ăștia normali, care abia se mișcă. Erau rapizi și mureau indiferent unde le băgai glonțul sau cuțitul. Evident, pentru niște efecte mai mișto, ținteai la cap. De sărea vopseaua aia sângeri pe cameră și se scurgea așa… Feeric ce pot zice.

Autoritățile au înconjurat orașul, nimeni nu avea voie să intre, nimeni n-avea voie să iasă.

Însă tipul care crease virusul ăsta, avea o mare problemă. Nu faptul că virusul ucisese sute de mii de oameni. I se rupea. Faza era că-n orașul în carantină era fi-sa. Și voia s-o scoată afară. Nu știu de unde știa el că e vie, că nu e zombaloaică sau că n-au halit-o ăia, dar știa. Ca-n filmele cu pitici.

Și-l trimite pe Maiorul Max Gatling să o scoată pe fi-sa. Și asta grabnic, deoarece într-o săptămână se dădea cu napalm în oraș să moară orice vietate. Om, zombie, păsări, căprioare sau șobolani. Numai gândacii supraviețuiau, dar e altă discuție.

Max Gatling era Dolph Lundgren. Un Dolph bătrâior, urâțel acu la față, care abia mai mergea. Din tot filmul, doar el și încă un tip au jucat cât de cât bine.

Și ajunge ăsta c-o echipă în oraș, mor vreo 2 de-ai lui, unul e mușcat de un zombalău și fuge, iar altul e trimis acasă cu elicopterul. Și rămâne numa el singur.
Gagica aia de trebuia s-o găsească el stătea într-o vilă, cu alți 5-6 inși. Ăia erau toți supraviețuitorii.
Lupte între ei, intrigi, că aia era însărcinată, nu voia să zică la nimeni, Max primise ordin s-o ia numa pe ea, nebunie curată.

Și cât timp erau ei așa prin oraș, încercând să fugă de zombie, văd niște roboți mergând. Urmăresc ăștia roboții și văd că omorau la zombie mai ceva ca Rambo la vietnamezi.

Sunt înconjurați oamenii noștri de turbați (zombalăii ăia asiatici și mici), iar roboții îi omoară. Apoi se îndreaptă către oameni. Patru roboți și al cincilea mergea ca un câine. Tot robot așa, putea merge și biped, arată într-o secvență. Roboții plecaseră din Tokio, că fusese o explozie și se deschisese ușa de la laborator.
– Cum de omorâți zombie și oameni nu?
– Zombie ăștia au temperatura mai mică a corpului decât oamenii, deci nu-s oameni! concluzionează robotul.
– Și nu ne veți omorî pe noi? Întreabă gagica.
– Nu!
– Sunteți băieții buni deci? întreabă Max.
– Da!
– Bine, adu-mi o cafea!

Până la urmă din toți oamenii rămân în viață gagica și ăla de-o lăsase însărcinată. Care era băiat de comitet și-o iubea, voia un viitor cu ea, casă pe plajă, călătorii etc. Ei au sărit în apă când au dat ăia cu napalm, de s-au salvat. În același timp sărise, prin foc și maiorul.
Și îl arată la sfârșit cum stătea acolo pe un acoperiș, vajnic ca un brad, cu hainele arse pe el, plin de răni, dar în viață.
Și pleacă ei așa către asfinți, toți trei, unul mai șontâc decât altul. Și după ei apare robotul ăla câine. Care mergea biped. Era gri de la arsură, el fiind alb în original.

Îl vede maiorul și-i zice:
-Iar tu? Unde mi-e cafeaua?

Și pleacă tot careul de ași așa frumos printr-un oraș fumegând…