Pe mine când mă apucă vreo idee (o dată pe an), mă ține în priză până mă apuc de ea. De exemplu, ziceam mai demult de telefoanele vechi. Vorbeam atunci că tare mi-ar plăcea să am acum, ca telefon de rezervă, un Panasonic GD 55 sau un EricssonT28. am căutat pe internet, însă am găsit niște prețuri de toată jena. Păi dacă e să dau 200 de lei la noi, mai bine dau 100 de lei din China.
Însă, mi se pare cam mult acum pentru un moft… A, dacă aș fi în bani să n-am ce face cu ei, mi-aș face o colecție unică în lume. aș căuta să am câte un telefon din fiecare făcut vreodată! Să ai o viloaie plină de mii de telefoane pe pereți.
Râdeți voi, însă acum vreo 15 ani așa m-a fraierit un individ. Avea ăla 3 pereți plini de telefoane din astea vechi (vă dați seama, maxim 50 de modele, el le avea pe toate). Și m-a fraierit într-o afacere, când am dat un telefon bun pe-o porcîărie. Deh, dacă nu mă pricepeam, eram pradă ușoară. Însă de atunci am început să învăț care e mersul cu telefoanele astea.

Acum aș vrea să am câteva modele vechi, pe care să le folosesc după bunul plac. Și cu ocazia asta aș vrea să pornesc o afacere, pentru nostalgici. să folosesc niște fonduri minimis pentru a-mi face o firmuliță care să aducă telefoane din astea vechi și să le comercializeze în țară. clienți aș avea, puți, însă ar fi. Și-aș face totul pe comandă, nu să-mi fac stoc de zeci de modele pe care să nu le vând neam.

– Ericsson T28.
Telefonul ăsta când a apărut a făcut furori. Lumea era încântată de vechiul 768, apoi de T10 și T18. Iar la T28 era extaziată. În 2003 parcă, imediat după ce-a apărut, costa 13.000.000 de lei, cu abonament la Vodafone, pe 2 ani. Doar baștanii își permiteau. așa s-a întâmplat și cu Motorola Kramer, care costa pe la 1000 de dolari în săptămâna în care a apărut. Se furau alea din Spania în draci, se dădea în țară 200 de lei decodarea și le vindeai cu 800 de dolari, la prima strigare. Așa se făceau afaceri atunci. Aveam vreo 3 “geambași de telefoane” în bloc, de le schimbau săptămânal. Dacă voiai să știi ce telefon abia a apărut pe piață, vedeai ce model are ăla. Ei le aveau dinainte să apară la Vodafone sau la Orange.

– Nokia 8210.
Telefonu ăsta mi-aplăcut enorm. Pe cât de mult îmi plăcea mie, pe atâtea probleme îmi crea ecranul ăla idiot. La care afișajul nu se făcea prin ceva fire sau să fi fost lipit pe placă, cu printr-o bucată minuscură de cauciuc, ce avea în interior niște fire de contact, mai subțiri decât firul de păr! Nu știu ce-a fost în capul finlandezilor, însă așa era făcut. Te ținea doi-trei ani, apoi dădeai cu el de pământ de frustrare. Am avut apoi un 8310, însă nu mi-au plăct tastele și nici grosimea lui. Modelul 8850 însă era doar pentru ciumegii ciumegilor, am văzut vreo 3 modele doar în perioada aia. Unul l-am văzut la un judecător, unul la un antrenor de fotbal, iar celălalt la mine în bloc, evident.

– Panasonic GD 55.
Telefonul era relativ ieftin, față de celelalte modele prezentate mai sus. Era undeva pe la 3 milioane de lei. Evident, la abonament. Cu vreo 4,5 milioane îl luai de la băieți.Pe primul l-am luat după un an, pe la 1 milion șumătate. Și-n timpul ăsta am văzut o chestie foarte mișto, care m-a făcut să râd o vreme bună. Era într-o dimineață pe 8 jumătate, în 335. Stăteam pe scaun, bucuros că prinsesem loc, doar până la casa Scânteii aveam ceva de mers. Și începuse cuiva să-i sune telefonul. Ăștia din jurul meu s-au prins că nu-i al lor. Însă o femeie se scotocea în geantă de mama focului. Știți cum e geanta femeii, deci vă dați seama frustrarea ei, negăsidu-și telefonul. Și ăla tot suna, și suna, parcă îi făcea în ciudă. Abia după vreo două minte și-a găsit aia telefonul. Era un Panasonic GD55, băgat în portmoneul de bani, sub niște bancnote. Dar era comică tipa, căci începuse să vorbească de una singură:
– Dar unde ești mă? tot suni, tot suni și nu te văd. UNDE EȘTI?